balan.unu

Când nu avem haz măcar să fim penibili, nu-i aşa? Tocmai despre penibilitate este vorba în piesa lui robert bălan, montată de ceva timp în club A.

O comedie asimilabilă uşor, fără multe pretenţii. Public de toate felurile. Bere ieftină şi salon de fumători. Plus râs. Plus haz. Plus haz de necaz.

Fără a fi o capodoperă, nici nu are pretenţia, balan.unu este o piesă la care nu ai cum să nu râzi. Şi nici cum să nu empatizezi pentru că robert bălan, autor, regizor, scenograf, interpret, personaj principal eşti tu.

Românul care încă nu a refuzat să se uite la televizor şi să citească ziarele cu ţâţe. Românul care pune mâna pe o carte din când în când, prea rar. Românul care a râs cu lacrimi vizionând un filmuleţ, ce a făcut carieră pe youtube, cel cu Louis Fortuna, în direct la OTV.

Românul fără ţâţe şi fără extensii blonde căruia i-a rămas singura varinată a muncii pe un salariu sub mediu pe economie.

Cred că artiştii români au hibernat aproape două decenii într-o letargie greu explicabilă. Nu au avut atitudine. Nici coloană vertebrală. Au dat impasibili din umeri şi şi-au însuşit proximitatea greţoasă fără remuşcări. Revoltele au implodat în ei înşişi. Strigătul s-a stins încă din laringe. Iar ochii au rămas închişi.

Robert Bălan face un gest de care avem nevoie. Unul dintre primele gesturi de gen. Are atitudine şi dacă nouă nu ne-a rămas de hazul de necaz atunci să râdem cu gura până la urechi şi să sperăm că încet încet vom băga ceva la cap.

Accidental vizionarea piesei a urmat lecturii romanului Exit al lui Adrian Chivu. O carte despre care o să scriu săptămâna aceasta. Şi acolo acelaşi lucru: pedagogie ascunsă în umor sarcastic.

Vă invit la piesă şi la lectură!